Dezmeticirea – câteva clarificări juridice pe tema Ordonanțelor 13/2017 și 14/2017-

 

În ultimele săptămâni s-au vehiculat multe teorii juridice și para-juridice pe tema recentelor ordonanțe de urgență ale guvernului Grindeanu, de acum nefasta OUG nr. 13/2017 care conținea anumite prevederi deloc subtil dedicate unei anumite categorii de inculpați, ceea ce a generat o imesă revoltă publică, cu proteste în majoritatea orașelor mari. Între timp, OUG nr. 13/2017 a fost abrogată, ministrul-marionetă de la Justiție a demisionat, iar zilele trecute instanțe din țară (Cluj și Alba Iulia) au pronunțat hotărâri prin care inculpați de infracțiunea de abuz în serviciu au fost achitați.

I. Prima dezinformare

În acest context s-a stârnit o operațiune de dezinformare media, prin care s-a afirmat că infracțiunea de abuz în serviciu a fost dezincriminată , că nu mai este prevăzută în Codul Penal și că OUG 13/2017, acum abrogată, ar fi împiedicat acest lucru. Imediat, câțiva juriști au clarificat deja că nu era nicidecum vorba despre o dezincriminare în lege, ci de aplicarea Deciziei 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, absolut necesară având în vedere că infracțiunea de abuz în serviciu, astfel cum este definită astăzi în Codul Penal (neactualizat cu deciziile Curții Constituționale a României în materie penală), este suficient de ambiguă astfel încât orice conduită poate fi practic calificată prevăzută și sancționată de Codul Penal[1].Pentru a se evita ambiguitatea interpretărilor legale care să ducă, din nou, la practică juridiciară neunitară și contradictorie a instanțelor de judecată, Curtea Constituțională a stabilit un criteriu de delimitare a conduitei sancționate penal, interpretând – interpretare ce constituie „ordine juridică normativă”, conform Decizie CCR nr. 847/2008[2] –  definiția infacțiunii prevăzută în art.297 din C.Pen. în sensul în care o persoană poate săvârși infracțiunea de abuz în serviciu numai prin încălcarea legii, mai precis a legislației primare (legi, ordonanțe și ordonanțe de urgentă). Această interpretare are rolul de a oferi  astfel predictibilitate în soluționarea dosarelor penale constituite pentru judecarea acestui tip de infracțiune. De aceea, în cazul achitării prin hotărârea Curții de Apel Cluj vedem că, inițial, abuz în serviciu a fost considerat la încălcarea unui contract[3], ceea ce nu se mai califică ca infracțiune, conform interpretării date prin Decizia CCR mai sus-menționată.

Așadar, pe acest aspect, vom vedea mai multe hotărâri ale instanțelor de judecată care vor achita diverși inculpați trimiși în judecată sau urmăriți penal pentru săvârșirea  infracțiunii de abuz în serviciu, astfel cum este ea definită de Codul Penal, înainte de a apărea interpretarea CCR de anul trecut. Aceste achitări au drept cauză obligativitatea deciziilor CCR asupra cauzelor aflate în curs de judecată și ele vor continua până la o ebentuală modificare și completarea Codului penal șub acest aspect.

O scurtă concluzie aici, din experiența mea, este aceea că abuzul în serviciu, astfel cum a fost definit până la Decizia CCR nr.405/2016, a permis ca aceasta să fie acuzație-umbrelă pentru o serie de abateri sau neglijențe în serviciu, precum și pentru o serie de plângeri penale întemeiate pe rațiuni de răzbunare personală, ceea ce a blocat și a încetinit activitatea în administrația publică și mă refer aici, de exemplu, la aprobarea plăților din fonduri nerambursabile pentru beneficiarii programelor POS CCE, unde s-au pierdut termene, bani și dosare din temerea unor funcționari de a aproba plăți sau de a comite vreo greșeală. Evident, nu au lipsit plângerile penale, fiecare funcționar public cu funcție decizională din ministere fiind terorizat de ideea că ar putea oricând să fie anchetat, ceea ce a blocat fluxul firesc al procesului decizional în aspecte care priveau direct cetățenii. O opinie similară merge chiar mai departe și arată că distincția dintre infracțiuni și abateri disciplinare a devenit volatilă, fiind arbitrară, ceea ce conduce la respingerea în instanță a dosarelor sau achitări și arată, istoric, ce modificări a suferit incriminarea abuzul de putere în România.[4]

II. A doua dezinformare

 

Deși aceasta este mai veche, ea a prins teribil de bine și a revoltat oamenii care au ieșit în stradă: nejustificarea urgenței modificării Codurilor – penal și de procedură penală.

Reamintesc că urgența acestor modificări este deja trecută demult, ea s-a discutat și în mandatul ministrului Raluca Prună și înainte. Urgența ține atât de actualizarea codurilor cu Deciziile CCR, cât și de Directiva 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului, din 9 martie 2016, care privește consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale[5], și are la bază premisa că fiecare stat membru poate avea încredere în justiția penală a celorlalte state membre, mai ales în ceea ce privește drepturile și protecția persoanelor suspectate, inclusiv prin prisma prezumției de nevinovăție, și standarde minimale comune în spațiul UE, care presupun că prezumția de nevinovăție se aplică „în toate fazele procedurilor penale, până când hotărârea prin care se stabilește vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate de săvârșirea infracțiunii rămâne definitivă[6]. Directiva precizează că prezumția de nevinovăție se încalcă inclusiv prin „declarații publice ale autorităților publice sau decizii juridice, altele decât cele privind stabilirea vinovăției, se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată, atât timp cât vinovăția persoanei respective nu a fost dovedită conform legii. Aceste declarații și decizii judiciare nu ar trebui să reflecte opinia că persoana respectivă este vinovată. Acest fapt nu ar trebui să aducă atingere actelor de urmărire penală care urmăresc să probeze vinovăția persoanei suspectate sau acuzate, cum ar fi rechizitoriul, și nici deciziilor judiciare în urma cărora produce efecte o hotărâre suspendată, cu condiția respectării dreptului la apărare. De asemenea, acest fapt nu ar trebui să aducă atingere hotărârilor preliminare de natură procedurală, luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente, care se întemeiază pe suspiciuni sau pe elemente de probă incriminatoare, cum ar fi deciziile de arest preventiv, cu condiția ca aceste hotărâri să nu se refere la persoana suspectată sau acuzată ca fiind vinovată. Înaintea luării unei hotărâri preliminare de natură procedurală, autoritatea competentă ar putea fi nevoită să verifice dacă există suficiente elemente de probă incriminatoare împotriva persoanei suspectate sau acuzate care să justifice hotărârea respectivă, iar hotărârea poate conține referiri la aceste elemente”. Mai mult decât atât „noțiunea de „declarații publice ale autorităților publice” ar trebui înțeleasă ca fiind orice declarații care se referă la o infracțiune și care emană fie de la o autoritate implicată în procedurile penale legate de infracțiunea respectivă, cum ar fi autoritățile judiciare, poliția și alte autorități de aplicare a legii, fie de la o altă autoritate publică, cum ar fi miniștrii și alți funcționari publici, fără a se aduce atingere dreptului intern în materia imunității”.

Pe lângă cele de mai sus, se adaugă și faptul că, într-adevăr, pe lângă reforma penală începută acum câțiva ani cu redactarea și adoptarea unor coduri noi, actuale realităților social-juridice de astăzi, trebuie continuată cu reforma sistemului penitenciar care, în România, este la sute de ani distanță de standardele minimale pentru o țară membră a Uniunii Europene. Știu că nu este o opinie populară zilele acestea, când oamenii s-au obișnuit să aplaude pe media socială fiecare arestare a unui politician corupt, iar mulți jurnaliști nu repectă o minimă deontologie profesională cu privire la folosirea judicioasă a unor termeni, inclusiv a inducerii în opinia publică a vinovăției implicite a unei persoane suspectate, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, însă condițiile din penitenciarele românești sunt insalubre și nu respectă demnitatea ființei umane. De asemenea, drepturile persoanelor suspectate pot fi încălcate prin relatări inadecvate în mass-media, inclusiv prin prezentarea suspecților în cătușe sau în detenție, ceea ce Directiva recomandă explicit autorităților să se abțină de la astfel de metode, care să inducă impresia că persoanele suspectate sunt vinovate înainte de a se stabili vinovăția acestora de către instanța de judecată.

 

În scopul implementării acestei Directive, dar fără să se încalce principiul proporționalității, Comisia a solicitat statelor membre să trimită date cu privire la exercitarea drepturilor suspecților, și anume prezumția de nevinovăție și dreptul de a fi prezent la proces.
S-a vorbit puțin despre această Directivă, în dezbaterea recentă fiind menționată de fostul președinte Traian Băsescu, însă datorită asocierii acestuia cu persoane suspecte de infracțiuni de corupție, credibilitatea acestuia este compromisă. De asemenea, aspectele ridicate de fostul președinte cu privire la excesul de arestări preventive și de justiție televizată sunt corecte, din perspectiva încălcării drepturilor persoanelor suspecte și ale standardelor minimale în materie în UE. In consecință, ideal ar fi să ajungem în stadiul de maturitate al dezbaterilor publice, în care să conteze fondul și argumentele juridice, nu persoana celui sau celor care le aduc în discuție. Justiția trebuie să fie oarbă, în sensul echilibrului și distanței față de părțile implicate.

Retrospectiv, toată defilarea cu cătușe a Elenei Udrei și a altor suspecți celebri s-a făcut cu încălcarea drepturilor acestora, și am mai scris despre acest lucru[7], precum și cu violarea dreptului la viață privată, cu prezentarea pe larg în presă a unor detalii ce țineau de viața intimă a persoanei.

III. A treia dezinformare: „favorizarea infractorului” și plângeri penale aiuritoare

Este fascinant că oameni care pretind că sprijină statul de drept și anticorupția și se laudă cu track-record în sensul acesta sunt capabili să facă plângeri penale contra unui ministru –antipatic, psd-ist, marionetă, nu are importanță – care avea tot dreptul să propună o ordonanță de guvern sau o ordonanță de urgență spre aprobare, ca Ministru al Justiției. Mai halucinant decât atât este faptul că DNA a preluat plângerea și a descins la minister să confiște acte  și să deschidă o anchetă. Halucinant. Pusă în context, prevederea din OUG 13/2017 prin care se stabilea o premieră juridică prin excluderea celor care adoptă acte normative din sfera infracțiunii de abuz în serviciu reflectă paranoia cronică la care s-a ajuns în această luptă, care deja nu mai este juridică, ci politică.

Nu știu cât mai are sens, în acest nonsens, să menționez că pentru „favorizarea” infractorului ar trebui să fie menționat infractorul întâi de toate. Și, pe această linie de gândire, ar fi trebuit făcute sute de plângeri penale pentru deputații și senatorii care își apără colegii împotriva cererilor de urmărire penală. Toți favorizează „infractorul”, adică un om deja condamnat de opinia publică, fără dreaptă judecată. Tipul acesta de dreptate și justiție este întâlnit în societățile primitive, de aceea vedem filme odioase cu femei decapitate în plină stradă prin Arabia Saudită sau Afghanistan. Genul de oameni care gândesc astfel aici ne duc. Halucinant este și faptul că persoanele care au depus plângerile penale cu pricina nu au studii juridice, dar au mult entuziasm revoluționar care îmi amintesc de furia justițiară a băieților din ISIS, care și ei cred doar în tipul lor de justiție. Derapajele de genul acesta trebuie sancționate de către opinia publică și de societatea civilă autentică, nicidecum aplaudate.

 

IV. Dezinformarea cu privire la abrogarea OUG nr. 13/2o17

Au fost numeroși jurnaliști și agitatori care au dat ca sigură intenția guvernului de a premedita diverse tertipuri pentru a reactiva prevederile ordonanței abrogate, fără să furnizeze nicio dovadă în acest sens. Deși nu avem un guvern credibil, care să fi dovedit diligență în slujba cetățenilor, tipul acesta de manipulări generează confuzie și anxietate inutilă în societate. Jurnaliștii au obligația, ca și oamenii legii, să informeze pe baza probelor pe care le dețin, nicidecum pe speculații sau raționamente proprii care poate nu sunt corecte.

O altă dezinfomare care circulă este aceea că OUG nr. 13/2017 trebuie musai respinsă prin lege de către Parlament. Nu, nu trebuie, este deja abrogată, iar efectele abrogării deja s-au produs, respingerea prin lege este absolut inutilă, cât timp s-a făcut aprobarea prin lege a OUG nr. 14/2017 care abrogă OUG nr. 13/2017.

În ceea ce privește anumite aspecte de neconstituționalitate ale OUG nr. 14/2017, acelea pot fi ridicate de partea interesată în cadrul unui proces sau din oficiu de Avocatul Poporului, dar nu am observat aspecte care să impună acest lucru. Pe linia de gândire talibană exemplificată mai sus, pe aspectele de neconstituționalitate, emitentul ar trebui sancționat penal, iar judecătorii instanțelor de fond care au interpretat sintagma „în mod defectuos” într-un sens larg, iar clarificarea dată prin Decizia 405/2016 a CCR ca nefiind obligatorie, să fie trași la răspundere penală. Vi se pare firesc?!

Concluzii

  • Ar fi de remarcat, în acest istoric al incriminării abuzului în serviciu[8], pedepsele au fost, constant, între 6 luni și maxim de 3 ani. Conform actualului Cod Penal, pedeapsa este de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi. Așa cum am arătat mai sus este o pedeapsa excesivă, iar instanțele constată acum lipsa elementelor infracțiunii într-o serie de dosare, în care oameni au fost condamnați conform unei interpretări lipsite de claritate și predictibilitate a textului legal, și anume a sintagmei „în mod defectuos”. S-au dat numeroase exemple cât de ușor absolut poate fi considerată orice decizie a unui funcționar ca fiind luată „în mod defectuos”.  Codul Penal comunist, din 1969, prevedea o pedeapsa de pana la 5 ani, iar in forma calificata de pana la 15 ani.” :,,Fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145[24] sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.” Sursa: http://revistaprolege.ro/abuzul-serviciu-intre-incriminare-si-dezincriminare/
  • Norma juridică trebuie să aibă sancțiuni echilibrate raportate la gravitatea faptei și la vătămarea produsă și trebuie interpretată în sens restrâns, nu în sens larg. Astfel cum remarca și judecătoarea Dana Gârbovan, citând recomandările Comisiei de la Veneția, CCR a reținut că „există pârghii extrapenale pentru recuperarea unor eventuale prejudicii cauzate de funcționarii publici și a impus legiuitorului stabilirea unei limite, a unui prag peste care dispozițiile penale să devină aplicabile”. Pe scurt, ceea ce a făcut OUG nr. 13/2017. Pragul stabilit la 200.000 determină claritatea și predictibilitatea necesară normei penale, iar acesta poate fi stabilit numai prin lege. Recurgerea la ordonanțe de urgență în această materie nu este deloc recomandabilă și am văzut că acest aspect a fost ridicat și în ședințele de guvern Cioloș.
  • Tot judecătoarea Dana Gârbovan atrăgea atenția asupra riscului extinderii noțiunii de „act” la acte ale puterii judecătorești sau a celei legislative (faimoasa excepție din OUG nr. 13/2017, precum și propunerile care cer extinderea răspunderii penale pe abuz în serviciu și asupra magistraților pentru anumite hotărâri pronunțate sau asupra procurorilor).  Ar fi o eroare fatală pentru bunul mers al justiției, prin culpabilizarea în exces a tuturor celor care își exercită meseria cu bună-credință, chiar cu riscul unor erori, pentru care există pârghii de reacții, prin căile de atac și procedurile legale clasice. Derapajul către un stat belicos, care înmulțește instrumentele de represiune și sancționare a funcționarilor va genera frică și pasivitate, teama de a lua decizii și teama de asumare a unor decizii – o problemă cronică în administrația publică, prin instituirea de nenumărate comisii și comitete, tocmai pentru a se evita asumarea unor responsabilități precise în sarcina unei persoane sau instituții.
  • Abaterile în exercitarea unei funcții publice pot fi și de natură administrativă sau disciplinară, nu neapărat penală. Cele penale trebuie să prezinte caracteristicile enumerate mai sus și recomandate de Comisia de la Veneția și CCR: o faptă gravă, în exercitarea atribuțiilor de serviciu specifice care produce o vătămare, prejudiciu sau atingerea drepturilor unor persoane.
  • Legislațiile altor state membre ale UE au incriminări similare, însă nu includ abuzul în serviciu în sfera infracțiunilor de corupție, ci în abuzul de putere (fapte ale autorităților sau funcționarilor), cu pedepse cuprinse între 1 an și 5 ani și cu pedeapsa amenzii (în Franța), însă cu o exprimare precisă în ceea ce privește ce înseamnă încălcarea legii: împiedicarea aplicării legii. În Germania și judecătorii (în arbitraj) sunt culpabili de încălcarea legii, iar pedeapsa este între 1 an și 5 ani[9].
  • Dacă analizăm istoricul infracțiunii de abuz în serviciu în diversele formulări ale Codurilor penale anterioare observăm că se menține un anumit tip de gândire revanșardă, în sensul de a lărgi cât mai mult sfera de aplicare a unor infracțiuni la o categorie cât mai mare de fapte și persoane. Sloganul „DNA să vină să vă ia” face parte din aceeași categorie, inoculând ideea unei vinovății a priori a celor chestionați, înainte ca vreo instanță să pronunțe judecată în acest sens.
  • Codul penal și Codul de procedură penală trebuie amendate corespunzător cu deciziile CCR, iar acest aspect prezintă suficiente elemente de urgență.
  • Legiuitorul, indiferent dacă este Parlamentul sau Guvernul, trebuie să respecte în orice moment limitele constituționale și dreptul european (hotărârile CEDO și directivele implementate în dreptul intern) și să se abțină de la orice încălcare a prevederilor constituționale. De aceea este foarte importante ca modificările și adoptările unor acte normative de interes public să fie făcute transparent, cu dezbateri publice, atât ale instituțiilor interesate, cât și ale societății civile, în sens larg. Este singura modalitate prin care se pot evita dezinformările și se poate comunica eficient. Nu în ultimul rând, ideal ar fi să conteze opiniile specialiștilor și mai puțin presiunea mass-media, deseori sursa unei agende de interese ilicite. În consecință, legiuitorul trebuie să fie un profesionist desăvârșit sau măcar să-și dea silința să cunoască minimal care îi sunt obligațiile.
  • Cetățenii au dreptul, dar și obligația, de a se informa temeinic, din mai multe surse cu privire la toate aspectele de interes public. Este relevant să constați, că după zile întregi de proteste, după abrogarea OUG nr. 13/2017, oamenii să se întrebe pentru ce mai protestează, care (mai) este miza. De asemenea este relevant să constatăm că legile și domnia lor nu a însemnat mare lucru până de curând, când oamenii au înțeles că deciziile politice au consecințe juridice (cum este cazul grațieriii sau renunțării la recuperarea prejudiciului) și că le pot afecta viitorul. În consecință e bine să stea cu ochii pe guvernanți tot timpul și să învețe să acționeze prin toate mijloacele legale, inclusiv la vot.

 


[1] Art. 297 alin. 1 din Codul penal prevede: „Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică”.

[2] A se vedea și Cristi Danileț – https://cristidanilet.wordpress.com/2017/02/14/decizia-ca-alba-iulia-dezincriminare-abuz-in-serviciu/

[3] http://www.gandul.info/stiri/inca-patru-persoane-acuzate-de-abuz-in-serviciu-scapa-in-instanta-deoarece-fapta-nu-mai-este-prevazuta-de-legea-penala-16159962

[4] http://revistaprolege.ro/abuzul-serviciu-intre-incriminare-si-dezincriminare/

[5] http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32016L0343&from=EN

[6] Punctul 12 din Expunerea de motive – http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32016L0343&from=EN

[7] http://adevarul.ro/news/politica/justitia-presa-catusele-1_54dcfa60448e03c0fd8c98aa/index.html

[8] http://bloghamangiu.ro/abuzul-in-serviciu-de-la-codul-penal-al-lui-cuza-la-codul-penal-al-lui-dragnea/

[9] http://revistaprolege.ro/abuzul-serviciu-intre-incriminare-si-dezincriminare/

Publicat în Articole, Noutăți | Etichete , , , , | Comentarii oprite

Justiția, călcâiul lui Ahile

Ahile, cel scăldat în ambrozie de mama sa pentru a-l face de neînvins adversarilor în luptă, are un călcâi vulnerabil, altfel n-am mai fi avut niciun mit frumos; fără slăbiciuni și vulnerabilități nu există șansa măreției, asta învățăm de secole. Justiția, protejata zeiței minții și inteligenței divine Atena, a fost în vremurile moderne apărată instituțional prin separarea ei de celelalte puteri, legislativă și executivă; în câteva secole de gândire juridică s-a constatat că așa funcționează cel mai bine o societatea democratică și stabilă, lâsând justiția să domnească și să se guverneze singură. Aflăm ieri că președintele Senatului cere președintelui demiterea unor înalți magistrați din cauza soluției într-un dosar penal. Suntem deci, în mod paradoxal, într-o situație în care putem identifica rapid inamicii justiției privind anumite călcâie care au călcat strâmb. În același timp, suntem în mitul invulnerabilității imperfecte a justiției, al cărei călcâi al lui Ahile sunt și oamenii din sistem, care din rea-credință sau incompetență o viciază, dar mai ales a celor care țintesc permanent câte o săgeată otrăvită către călcâiul ei, săgeți înmuiate în subtilități de tot felul mai nou, pentru a dărâma mitul invulnerabilității crescute pe fondul succesului DNA în condamnarea corupției. Ni se transmite doct la televizor și prin comunicate, de către non juriști, diferența dintre ”suspiciuni rezonabile” și ”indicii temeinice”. Eu știu că Senatul și Camera Deputaților au corp de juriști prin departamente, cărora le pot cere câteva studii de drept comparat de prin alte sisteme juridice. Ar afla, de exemplu că ”suspiciunea rezonabilă” este standardul juridic în sistemul juridic penal american și, de-a dreptul șocant!, este standardul legal în statele UE și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Probabil însă că nu sunt juriști acolo, nu e nevoie de ei, nu există buget pentru consultanță juridică sau nu există interes pentru a afla despre ce vorbești, dacă ești într-o funcție publică și te-ai decis să vorbești despre ceva ce nu cunoști.

Ce nu înțeleg cei care solicită intervenția președintelui, după de ce li s-a cerut documentarea procedurii din Parlament cu privire la senatorii puși sub urmărire penală (ce coincidență!) și nici alții care deja propagă informații false în spațiul public este faptul că președintele nu are absolut niciun fel de atribuții în situația dată. Scrie în Constituție, scrie în legi, și e standard principiul enunțat mai sus, cel al separării puterilor în stat. Țipă politicienii de rit nou de dimineața până seara că vor justiție independentă, dar cer demiteri și tăieri de capete ca pe vremea lui Stalin, vorbind despre ”represiunea statului” și ”nedemnitatea” magistraților, și altele asemenea.

Câteva clarificări:

  1. În fond s-a decis arestarea și condamnarea persoanei de către judecători, pe baza probelor administrate în cauză.
  1. Orice hotărâre judecătorească are căi de atac, adică instrumente legale puse la dispoziția justițiabilului pentru a-și apăra drepturile și cauza, dacă se consideră nedreptățit, deci un alt filtru de magistrați care să evalueze dosarul.
  2. Persoana a recurs la această cale și a fost achitată în apel, complet de doi judecători, pe baza examinării acelorași probe din dosar.
  3. Așadar mai mulți magistrați, pe același caz, au dat două hotărâri complet diferite. Nu este prima oară, mi s-a întâmplat și mie, și oricărui avocat. Te poate stupefia o astfel de soluție, dar explicațiile sunt simple, dar oricum inexacte, până când nu vom citi motivarea instanței: 1. ori judecătorii din fond (prima instanță) au apreciat și interpretat greșit probele și vinovăția, ori judecătorii din apel. Motivele pot fi multe, plecând de la dificultatea cauzei, capacitatea judecătorilor de a discerne și a emite judecata (vocație, pregătire, inspirație) sau alte motive mai sofisticate, ce țin de politic și de lupta care se dă pentru preluarea justiției de către politicieni, asalt început în 2012 și reluat, după unele pauze strategice, recent.

Întrebările legitime care se pot pune:

  1. legat de celeritatea arestării și judecării în prima instanță, este de aflat: dacă un înalt magistrat, implicat activ în lupta anticorupție, și-a folosit în vreun fel influența pentru a se începe urmărirea penală și excesul de zel în acest caz?
  2. de ce este preluat acest caz și manipulată opinia publică fie într-un sens, fie în altul: de la ”șantajul asupra președintei ICCJ” s-a trecut rapid la ”denunțul calomnios al președintei ICCJ”? Ambele formulări sunt induceri în eroare a opiniei publice. Indiferent de părerile personale despre acest caz, cât timp s-a dispus achitarea nu mai putem vorbi despre șantaj. Cât timp în România se fac la ordinea zilei denunțuri calomnioase mânate de răzbunări de tot felul și curg plângerile penale neîntemeiate e foarte periculos să îngrădim dreptul unei persoane – orice persoană – de a se adresa justiției.
  3. dacă s-a comis un abuz, autorul plângerii fiind magistrat, există pârghii și instrumente prin care se poate acționa. De asemenea învinuitul se poate reabilita pe căi legale. De ce se fac judecăți juridice în presă și prin mass media de către persoane fără studii juridice? De ce formatori de opinie interesați sau cointeresați se pronunță ferm și neiformat pe probleme juridice?
  4. de ce președintele Senatului nu cunoaște Constituția, atribuțiile președintelui și ale puterii judecătorești, dar totuși își permite să dea indicații președintelui și să facă afirmații legate de ”nedemnitatea” unor magistrați?
  5. de ce se discută, din nou, despre ”puterea represivă” a statului împotriva cetățeanului într-un caz dedus judecății, cu un proces judecat în două instanțe, cu complete și judecători diferiți, când statul pune ofițeri acoperiți din SRI să lucreze împreună cu ANAF sau să urmărească în detaliu, până la finalizarea lor, dosarele cheie de pe rolul instanțelor, mai ales cele instrumentate de DNA și DIICOT?
  6. de ce nu există un mai mare interes din partea societății civile, nu a politicienilor, pentru a se clarifica acest scandal, cât mai rapid, cu date și informații exacte și pertinente?
  7. de ce există un atât de mare interes pentru a discredita justiția și magistrații, chiar și de la persoane cu bune intenții? Este cel mai grav lucru. E adevărat, la fel de grav, este să închidem ochii și să pretindem că totul funcționează legitim și legal, cu aparența unui stat de drept și riscul de a ajunge într-un scenariu ca Leviathan, filmul lui Andrei Zvyagintsev.

Ar mai fi multe de spus, însă trebuie să tragem și câteva linii de concluzii. Sunt multe erori și anomalii în sistemul de justiție. Nu întâmplător România a fost condamnată la CEDO în nenumărate cauze și a plătit până acum daune, în 20 de ani, de 55 milioane euro. Responsabilitatea pentru aceste erori revine însă puterii judecătorești doar în proporție de 46,57% (34 cauze) comparativ cu puterea legislativă care este responsabilă în 63,01% cauze în care s-au pronunțat hotărâri de condamnare (46 de cauze)[1]. Până și aici, în această statistică, puterea legislativă, așadar parlamentarii, este un factor de regres și stagnare pentru justiție și pentru România. E bine să fim conștienți de acest lucru.

Dincolo de asta, din cauza atacurilor permanente asupra justiției și a agendei publice și din ce în ce mai vizibile a grupurilor de interese mafiote care încep să populeze pușcăriile, noi, avocații, nu ne mai putem pronunța decât cu reticență sau deloc atunci când au loc încălcări flagrante ale drepturilor individuale și când există abuzuri, de exemplu dacă există situații de arest sau detenție preventivă dispuse arbitrar, în funcție de persoana învinuitului sau când demnitatea sau dreptul la imagine și viață privată ale învinuiților sunt terfelite în mass media. Nu putem pentru că, în vacarmul asurzitor de pseudo-voci credibile, pseudo-lupători pentru justiție nu ne mai auzim și, mai periculos, riscăm să intrăm, fără voie, într-un grup sau altul, pentru că în România, din păcate, nu se evaluează o situație pornind de la niște criterii și standarde ale statului de drept, ci pornind de la niște priorități și agende de interes (legitime sau mai puțin legitime) ale unor grupuri. Îmi pare rău (sau bine, depinde de perspectiva din care se citește) să o spun, dar avocații sunt cel mai bun barometru al unui stat de drept, iar avocații litiganți sunt cei care apără și susțin domnia legii în instanțe, acesta este rolul lor, iar vocile credibile pe teme de justiție trebuie să vină din din profesiile juridice, nu de pe margine, oameni care cred că se pricep la toate dacă au fost participanți sau au organizat trei seminarii pe justiție, pentru a ieși o dată din ceața asta indusă de unii și de alții în mod interesat.

Trăim, fără niciun dubiu, în țara evenimentelor senzaționale, de urgență sau de-a dreptul catastrofale, zilnice, acesta e ineditul locului; dacă în alte țări situațiile ieșite din comun sunt rare, la noi emoțiile, dezbaterile urlate și scandalurile sunt zilnice. Numai în ultimele zile avem: o sinucidere nefericită care pune din nou în discuție capacitatea reală de intervenție a instituțiilor statului cu prerogative în domeniu, precum și lipsa de empatie, de discernământ și de respect pentru viața omului (și voi scrie separat pe acest subiect); scandalul imens de mai sus, pe tema unui dosar cu decizii contradictorii, radical opuse, în fond și în apel, într-o cauză penală în care s-a dispus măsura arestării preventive pe o perioadă lungă și în care plângerea penală a fost făcută de un înalt magistrat al ICCJ; un scandal legat de incompetența crasă și reaua-credință a celor care ne conduc, mai precis a liderului Senatului, al doilea om în stat, cel care poate conduce țara, în situația în care președintele Klaus Iohannis ajunge în imposibilitate temporară de a-și exercita atribuțiile, dacă este suspendat sau dacă pățește ceva. Mai sunt câteva scandaluri în fundal, cum este cel foarte serios legat de implicarea la un nivel extrem de periculos a SRI în justiție și, în general, în viața cetățenilor, cu declarații explicite din partea unui general SRI și ale actualului șef al SRI. Mai apare și cartea Adrianei Săftoiu, care confirmă rolul și puterea foarte vastă a SRI în administrarea dosarelor. Dacă am corela aceste informații cu cele cuprinse în comunicate ale DNA care laudă explicit colaborarea cu SRI și să coroborăm și cu lipsa de legitimitate a comisiei parlamentare de control a activității SRI condusă de oameni afiliați serviciului și sferelor puterii, dar și cu faptul că este un serviciu puternic militarizat, ne putem ușor înspăimânta. Pe scurt, o mulțime de probleme și sunt convinsă că în cursul zilei de astăzi o să mai apară ceva, la fel de exploziv.

 


[1] http://adevarul.ro/news/eveniment/In-ultimii-20-ani-romania-fost-obligata-cedo-plateasca-55-milioane-euro-1_55645cbdcfbe376e359c6a3f/index.html

Publicat în Noutăți | Comentarii oprite

Justiția, presa și cătușele

În ultimele zile am asistat cu toții la o adevărată telenovelă în mass media, cu mai multe episoade, cu răsturnări dramatice de situație, intrigi, corupție, dezvăluiri, semne și coduri secrete, implicații la nivel înalt, mafie, politică: acuzarea și arestarea preventivă a Elenei Udrea, discursul acesteia în Parlament, dezvăluirile și denunțurile complicilor ei. Am mai avut și alte momente unice astăzi, cu domnul Vosganian, zilele trecute cu domnul Adrian Sârbu și domnul Adriean Videanu, dar nimeni nu poate concura apetitul mass media pentru Elena Udrea. S-au reluat vechi fotografii și imagini cu Elena Udrea, unele publice, altele private, s-a jubilat ore întregi la reținerea și încătușarea acesteia, s-au făcut print screen-uri și cadre apropiate pentru a putea vedea oricine cătușele, unii comentatori au dat frâu liber misoginismului și mitocăniei, multe comentarii, scenarii, talk-show-uri. Dorința oamenilor de a vedea, după 25 de ani de fraude, politicieni corupți condamnați este de înțeles; trăim într-o țară în care s-a furat din seninătatea și normalitatea zilelor de către niște impostori lipsiți de scrupule. Este firesc să ne gândim că, iată, în sfârșit, după faptă și răsplată și să sperăm că toate prejudiciile acestea enorme (zeci de milioane de euro) vor fi recuperate de statul român, pentru că toți banii aceștia reprezintă spitalele lăsate în paragină, școlile abandonate, drumurile lipsă, zilele îngropate în mizerie, umilință, tristețe și lipsă de speranță. Pentru că este trist să știi ce poți, cât poți și ce ai de oferit pentru țara ta și să fii trimis pe margine sau redus la tăcere de către cei plini de trufie care defilează astăzi pe ecrane. În final, pe unii dintre noi ne consolează prea puțin o arestare a unui corupt, când vedem că această castă coruptă a politicienilor de astăzi se protejează fără remușcări sau rușine în continuare, așa cum s-a întâmplat astăzi în Senat cu votul împotriva urmăririi penale a senatorului Varujan Vosganian. Aici suntem. Schimbarea nu va interveni dacă nu ne vom lămuri ce fel de justiție avem și către ce trebuie să tindem. Sunt comentatori care au ridicat câteva semne de întrebare pertinente: 1. de ce Elena Udrea a fost reținută abia acum, când se știau date despre fraude în dosarul gala Bute din 2011, iar în dosarul Microsoft de mai demult?; 2. de ce s-a putut vota cu celeritate în Parlament în cazul ei, iar în cazul altora se trenează sau se votează împotrivă (cazul Vosganian)? 3. de ce show-ul acesta mediatic fără precedent? Ar mai fi câteva aspecte legate de misoginismul, mitocănia și nivelul rudimentar al așa-zilelor dezbateri televizate, cu foarte puține excepții. Vedem în fiecare seară persoane de un grobianism deșănțat și cu o specializare incertă către inexistentă, care nu își pot înfrâna jubilările. Nu putem cere cetățeanului care poate și-a pierdut locul de muncă sau salariul să respecte minimal acest lucru, dar putem cere presei să fie competentă, decentă și informată. Am văzut emisiuni întregi cu moderatori și invitați de-a dreptul isterizați de cătușele – sau lipsa lor – Elenei Udrea, de îmbrăcămintea ei, de viața ei privată, de fotografiile cu prietenii ei, comentarii indecente și insinuări de tot felul. Nu este mai puțin adevărat, că Elena Udrea, considerată un politician abil, nu a știut deloc să combată ostilitatea împotriva ei și reputația proastă pe care și-a construit-o în timp. Mă întreb dacă nu cumva grobianismul, tupeul și kitsch-ul sunt ingredientele necesare unei cariere de succes în țara asta. Revenind la justiție și alte instituții ale statului implicate în show-ul Elena Udrea ar trebui să aflăm, la un moment dat, motivele pentru care deschiderea unei anchete penale în cazul Udrea a durat câțiva ani, deși existau indicii și probe semnalate de o parte a presei. De asemenea, implicarea SRI în anchetele penale, dincolo de ceea ce prevede legea trebuie lămurită. Opinia publică a rămas cu impresia că există sau existau probe strânse de SRI prin interceptări și/sau alte metode care nu au fost furnizate toate/în același timp justiției, ci într-un anume dozaj. Există de asemenea o nedumerire justificată privind coincidența dintre finalizarea mandatului lui Traian Băsescu și declanșarea anchetei penale în cazul Elena Udrea. O altă coincidență neelucidată pe deplin rămâne demisia lui George Maior și apariția în prim plan a misteriosului domn Coldea. Dacă justiția funcționează independent în România trebuie să avem răspunsuri și la toate aceste întrebări, justificate și firești. Comisia de control a SRI din Parlament s-a dovedit nimic mai mult decât o glumă proastă, iar acest lucru trebuie să se schimbe. Societatea civilă și cetățenii, mai ales după ce s-a întâmplat astăzi și în Senat, nu pot avea încredere în ce spun politicienii; trebuie instituite urgent niște mecanisme reale de control – adică de transparență, competență și integritate – care să transmită informații corecte și concrete către cetățeni. Nimeni nu poate lua în serios un control asupra SRI făcut de Sebastian Ghiță, un afililiat apropiat SRI, într-o ședință cu ușile închise. În ceea ce privește presa și cătușele era suficientă o căutare google pentru a găsi legea privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal pentru a se lămuri că demnitatea umană trebuie respectată, iar cât timp procesul penal nu a fost declanșat, cătușele nu sunt obligatorii, iar legea prevede condițiile în care e necesară această măsură. Alternativ, orice jurnalist poate suna la Ministerul Justiției să întrebe, dacă au considerat că este o informație de interes public vitală. Un mimim efort jurnalistic ar fi dus și către hotărârile CEDO în care România a fost condamnată de mai multe ori pentru nerespectarea art. 3 din Convenția pentru protejarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în ceea ce privește expunerea unei persoane în public purtând cătușe, nerespectarea condițiilor de detenție adecvate standardelor Comitetului European pentru prevenirea torturii și apariția în presă a unor extrase din transcrierile convorbirilor telefonice interceptate în cursul urmăririi penale care încalcă art. 8 din Convenție (dreptul la respectarea vieții private și de familie).[1] În concluzie, deocamdată avem în continuare o ”justiție-spectacol”, lipsită de sobrietate, o justiție televizată, aspect punctat și de fostul președinte, și de actualul președinte și de partenerii occidentali care au remarcat apariția în presă, ”pe surse”, a unor dovezi din dosarele penale, care pot periclita atât anchetele penale, cât și drepturile fundamentale protejate prin Convenție. E bine să fim conștienți de limitele dintre drepturi, dreptul la libertatea de exprimare a presei și dreptul la viața privată și demnitate a învinuitului și să le interiorizăm, măcar pentru a evita condamnări viitoare ale României pentru încălcarea repetată a drepturilor fundamentale.

[1] A se vedea Cășuneanu vs. România, nr. 22018/10, hotărâre CEDO pronunțată în aprilie 2013 – http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-118582#{“itemid”:["001-118582"]} sau http://www.hotararicedo.ro/index.php/news/2013/04/obligatia-statului-de-a-nu-supune-o-persoana-la-tratamente-inumane-degradante-expunerea-in-public-incatusata-conditii-detentie-dreptul-la-viata-privata-aparitia-presa-transcrieri-convorbiri-telefonice-interceptate-autorizat-casuneanu-c-romaniei

Articol scris pentru Adevărul/Bloguri în 12 februarie 2015
Citeste mai mult: adev.ro/njocwl

Publicat în Articole | Etichete , , , , | Comentarii oprite

Eu sunt Charlie și Ahmed – câteva lecții și o concluzie

Încep prin a spune că mi se pare incredibil că în România se discută atât de mult despre înțelesul libertății de expresie, când știm cu toții că lupta pentru libertate de expresie încă nu s-a terminat și face victime în țările pe care le considerăm nedemocratice. Când Putin asasinează sau încarcerează jurnaliști sărim toți să denunțăm abuzul și dictatura; când jurnaliști sunt asasinați de niște teroriști antrenați în taberele Al-Qaida din Yemen și Siria începem să relativizăm, să punem limite, altele decât cele legale. Am auzit chiar argumente halucinante de genul „libertatea de expresie este o formă de corectitudine politică”, nimic mai mult, „a se slăbi cu eroii”. Cei care spun asta probabil nu știu că libertatea de expresie este o valoare europeană fundamentală, asumată ca atare în Tratatul Uniunii Europene, în Convenția Drepturilor Omului și în Constituțiile țărilor membre. Aparent e simplu, de la revoluția franceză încoace, să vorbim despre drepturi și libertăți, dar Carta Drepturilor Fundamentale a fost trecută în tratatul de la Lisabona abia în decembrie 2009. Iată că parcursul nostru, ca europeni, nu este atât de lin și drept cum ne-am aștepta, dacă tot avem o identitate comună și valori comune. Discuțiile din România cauzate de evenimentele tragice de la Paris, cu cele două percepții despre înțelesul libertății de expresie (poți spune ce vrei oricui vs. trebuie să existe limite) denotă că nu stăm bine nici cu identitatea, nici cu valorile comune.

Art. 11 din Carta Drepturilor Fundamentale spune că: „Oricine are dreptul la libertatea de expresie. Acest drept include libertatea de a avea opinii și de a primi și a transmite informații și idei fără interferența autorităților publice și indiferent de granițe. Libertatea și pluralismul media trebuie respectat.”[1]

Așadar, în statele membre ale Uniunii Europene, nicio autoritate nu poate interveni și limita libertatea de expresie peste ce s-a stabilit în tratatul Uniunii. Mai departe, in alineatul 2 Carta Europeana a Drepturilor Fundamentale se referă la respectarea pluralismului și a libertății media, adică, în traducere în limba română pentru cei mai pretențioși: orice publicație media are dreptul să publice orice; mai mult decât atât, interzicerea sau limitarea oricărei media este împotriva libertăților și valorilor europene stabilite și agreate în tratat. Pe scurt, Mircea Badea are dreptul să se manifeste liber, iar interzicerea sau limitarea lui, a lui Radu Banciu (mai nou), a Antenelor, a lui Dan Diaconescu sau orice fel de media liberă este non-european, nu reflectă aceste valori îndelung cumpănite, gândite și ulterior ratificate, un proces de care a durat câteva decenii, dacă ne gândim că Convenția Europeană a Drepturilor Omului a intrat în vigoare în 1953-[2].  De asemenea, atacurile și îngrădirea libertății de exprimare a publicațiilor care nu se încadrează în mainstream, care pot fi acuzate de extremism, islamofobie, antisemitism, rasism, xenofobie este de asemenea interzis. Singurul instrument legal de limitare a unor astfel de publicații este legea penală sau civilă, după caz, și Constituția.  În România, noul cod civil protejează demnitatea, reputația și viața privată a persoanei, iar noul cod penal sancționează instigarea la discriminare (art. 317), împiedicarea libertății cultelor (art. 318), răspândirea de materiale obscene (art. 325 – „Fapta de a vinde sau răspândi, precum și de a confecționa ori deține, în vederea răspândirii, obiecte, desene, scrieri sau alte materiale cu caracter obscen, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amendă”). Așadar, nu avem motive să limităm altfel decât legal libertatea de expresie, iar cei care se simt ofensați au mijloacele legale la dispoziție pentru a se apăra.

Dincolo de disputa noastră internă oarecum irelevantă, evenimentele tragice de la Paris ne obligă să ne uităm la cauze, motive, explicații și dacă se poate să găsim și soluții. Din păcate, încă este relevant să reluăm vechile obsesii legate de colonialism și revolta celor colonizați; trăim într-0 lume globală în care amestecul de populații, rase, etnii și religii era și este inevitabil. Pozițiile extremiste contra musulmanilor, în totalitate și fără nuanțe, și împotriva religiei și civilizației islamice sunt, iarăși, profund contra-productive și nu vor aduce o soluție, ci vor genera un răspuns la fel de intolerant. Mai mult decât atât, nu putem ignora existența unor comunități mari de musulmani în țările europene (cea mai mare fiind în Franța, 7.7% din totalul populației[3]). La nivelul politicilor publice, acești oameni există și nu pot fi alungați din Europa, ci trebuie luați în considerare. Cum, rămâne problema fundamentală.

Politicile multiculturale din țările europene au încercat diferite abordări: Franța a negat existența oricărei minorități, nu a acceptat religiile în spațiul public, declarând-se stat laic, secular; Marea Britanie a avut o abordare diferită și a recunoscut toate comunitățile, dându-le dreptul de a se manifesta conform culturii și religiei lor în spațiul public. Așadar două modele fundamental diferite, însă niciunul de succes. Atentate au avut loc în ambele țări, crime pe motive religioase au avut loc în ambele țări (musulmanul britanic care a căsăpit un soldat britanic pe stradă, cu cuțitul, in decembrie 2013.)[4] Enclavizarea comunităților de musulmani s-a făcut programatic în Franța (în afara orașelor) și spontan în Anglia (zonele rezidențiale fiind părăsite treptat de albi). Într-un studiu făcut de britanici s-a arătat că foarte puțini cetățeni britanici de altă etnie sunt atașați ideii de britanicitate (Britishness), și anume englezii, galezii, din ce în ce mai puțin scoțienii; minoritățile etnice cu cetățenie britanică s-au diferențiat net de englezi, și au identificat spiritul britanic cu colonialismul și exploatarea.[5]

Asasinatele care au loc – și care se vor înmulți – în țările care au comunități de musulmani au legătură profundă cu evenimentele globale pe care aceste comunități le asociază unui nou tip de colonialism și de aroganță (intervenția UK în Iraq, a Franței în țări africane) care vine pe un fond de frustrare și inferioritate deja resimțite în țările de adopție. La acest lucru se adaugă tensiunea permanentă în care musulmanii la a doua sau a treia generație trăiesc în țările de adopție, fracturați interior între regulile stricte impuse de familie și comunitate și libertatea și tentațiile unui stil de viață occidental. Felul în care unii se adaptează ține mult de propriile alegeri, dar și de contextul social în care se mișcă: cu cât sunt mai frustrați și izolați, cu atât sunt mai violenți.

In ciuda a ceea ce se spune, Islamul s-a dovedit extrem de atent la schimbare și modernizare, și anume la noi tipuri de armament, comunicare și tehnologie. Din păcate, reformiștii intelectuali din țările musulmane au rămas o minoritate. E surprinzător să constatăm că în vreme de islamiștii fundamentaliști cer instaurarea Sharia în țările vestice, reguli stricte și obediență totală față de clerici, comunică pe platforme moderne și trimit instigări la ură și jihad pe twitter. Pe de altă parte, reluarea discursului anti-colonial și exacerbarea lui în contextul conflictului israeliano-palestianian este doar o agendă anti-occidentală a unui islam politic, care a eșuat o reformă internă, de modernizare și adaptare ideologică la vremuri și a fost preluat de către cei ostili schimbării, care duc această agendă mai departe printr-un singur instrument: violența organizată. Statul Islamic, am mai scris despre asta, reprezintă cea mai serioasă amenințare la adresa democrației și a securității vestice. Atacurile cibernetice ale acestor islamiști fundamentaliști blocați într-un cod medieval al sharia, dar extrem de modernizați tehnologic vor continua, pentru că liderii violenței organizate în noul terorism sunt oameni instruiți în vest, cu metode, gândire și instrumente occidentale pe care acum le folosesc cu succes contra noastră. Tinerii debusolați din suburbiile și enclavele vestice sunt carne de tun și instrumente în dinamitarea occidentului din interior.

Care sunt așadar lecțiile asasinatului Charlie Hebdo?

  1. Am văzut cum doi musulmani francezi au putut fi eroi, iar trei musulmani francezi au fost teroriști. Asta ar trebui să ne dea de gândit: așadar Ahmed, polițisul ucis și Lassana Bathly, musulmanul originar din Mali care a salvat câțiva ostatici în magazinul evreiesc pot fi francezi buni și pot împărtăși spontan valorile occidentale, dar cei doi frați teroriști nu. De ce oare?  Mi se pare evident că avem o minoritate de tineri debusolați extrem de ușor de cooptat de rețelele teroriste. Ei trebuie urmăriți și monitorizați permanent de serviciile franceze – ceea ce s-a dovedit că n-au făcut-o – și evitată de acum încolo auto-convingerea că nu trăim sub un pericol permanent.
  1. Controlul ieșirilor și întrărilor din/în țările europene trebuie să se schimbe. Generozitatea europeană care a plecat de la supoziția că suntem o mare familie europeană liberă a fost profund zdruncinată. Europa nu își poate permite, datorită generozității, ca proprii cetățeni radicalizați în Siria și în alte tabere al-Qaida să circule liber prin Europa. Asta este o veste proastă pentru noi ceilalți, dar este inevitabilă.
  2. În ciuda demagogiei și falsului, este bine că liderii europeni au arătat solidaritate și front comun împotriva intimidărilor fundamentaliștilor și fanaticilor, împotriva imamilor și clericilor musulmani care vor sharia în Europa. Este fabulos și extraordinar că cetățenii simt singuri ce trebuie să facă și au ieșit spontan în număr impresionant. Este extraordinar că cetățenii liberi au devenit atenți la ceea ce se întâmplă cu noi și pe glob și la conexiunea dintre evenimente. Apolitismul și apatia civică trebuie să dispară, dacă vrem să ne apărăm valorile și libertățile.
  3. Libertatea de expresie trebuie continue și ar fi minunant să fie asumată de cât mai multe publicații și jurnaliști. Caricaturiștii Charlie Hebdo erau ireverențioși cu toate religiile, poate pentru că religia lor (în creștere în Europa) era ateismul. Poate că e momentul să reconsiderăm cât de inteligent este pentru noi, ca civilizație, să renunțăm atât de ușor la creștinism și să îmbrățișăm alte tendințe pe cale să devină religii (veganismul, ateismul, alcoolismul – în Anglia, o emblemă culturală britanică deja, cu simboluri proprii – vinerea băutului în exces – Mad/Black Friday). Poate că e inteligent și un instinct de conservare util să fim mândri că suntem creștini, adică toleranți, deschiși la minte și inteligenți și să ne purtăm ca atare.  Până la Charlie Hebdo era cool să fim anti-creștini, noi împotriva noastră (iar în contextul acesta mi se pare relevant ce spune fostul ateu Michel Houellebecq în ultimele sale romane și în interviul din The Paris Reviw Interview[6] despre religie).
  4. Lecția cea mai importantă, așa cum văd eu lucrurile: libertatea adevărată de a ne exprima opiniile și convingerile, fără frică și cu fermitate. Sancțiunea va fi întotdeauna dezgustul, ridicolul, aprobarea sau dezaprobarea semenilor noștri, în cel mai rău caz un proces în instanță.

Cred că este extrem de important acum să fim fermi cu valorile noastre, să le afirmăm la fel de ferm (indiferent dacă vom fi etichetați islamofobi sau rasiști sau xenofobi sau cum vom fi) împotriva celor care vor să ne intimideze cu violență și atrocități, și anume jihadiștii, fundamentaliștii, teroriștii, islamul radical. Vestea bună este că violența extremă a Islamului radical, prin Statul Islamic, Boko Haram și alți jihadiști globali înseamnă un singur lucru: deocamdată islamul politic este un eșec, o ideologie falimentară și violentă. Să nu îi lăsăm să profite de pluralismul și toleranța noastră pentru a-și impune agenda lor anti-occidentală: sharia și anularea drepturilor omului și a tuturor valorilor occidentale. Mai mult decât atât să nu le permitem să ne oblige să trăim cu frică, cu teama de a trăi sau de a ne exprima convingerile, indiferent cât de ireverențioase.

 


[1] http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0389:0403:en:PDF

[2] http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf

[3] http://time.com/3658801/5-facts-that-explain-the-charlie-hebdo-attack/

[4] http://uk.reuters.com/article/2014/02/26/uk-britain-soldier-idUKBREA1P1KG20140226

[6] http://www.theparisreview.org/blog/2015/01/02/scare-tactics-michel-houellebecq-on-his-new-book/

Publicat în Noutăți | Etichete , , , | Comentarii oprite

Update Snowden – câteva consecințe

Cazul Snowden ridică multe alte probleme cheie și colaterale:

1. Problema protecției datelor. Mă refer la datele personale, aparținând cetățenilor unei țări sau unei comunități (cum este cazul Uniunii Europene). Ce instrumente am eu să dau în judecată guvernul britanic pentru TEMPORA sau guvernul american pentru PRISM dacă aflu printr-un whistle-blower că mi-au fost monitorizate toate datele personale, cardurile, călătoriile în și din aceste țări, conversațiile telefonice, social media etc.?

2. Problema credibilității. Din nou, criterii de credibilitate care să poată fi identificabile clar, atât pentru a determina buna-credință a whistle-blower-ului, contextul dezvăluirilor, intențiilor, precum și miza din spatele acțiunilor expuse, indiferent care este organizația sau statul supus examinării publice în urma unor astfel de dezvăluiri.

3. Problema politică. Cum putem noi, cetățenii, ca în fața unor dezvăluiri de tipul Snowden, considerente de geo-politică, alianțe strategice, parteneriate politice să nu mai prevaleze în fața drepturilor fundamentale garantate ale individului?

4. Problema constituțională. De ce, în ciuda veridicității expunerilor, guvernul american al administrației Obama nu este pasibil de încălcarea Constituției prin violarea dreptului la viață privată a cetățenilor? De ce Uniunea Europeană, în ciuda Cartei Drepturilor Fundamentale din tratatul său constituțional nu se poate prevala de facto de prevederi legale care să pună problema legitimității dezvăluirilor lui Snowden, din perspectiva interesului/securității publice/drepturilor fundamentale și să ne lămurim exact cum stăm. Dacă Snowden a trecut de cealaltă parte trebuie să își asume consecințele, însă scandalul global diplomatic nesfârșit, care pare să cuprindă în fiecare zi alți actori este nedemn pentru toate părțile implicate.

5. Problema globalizării prevederilor legale care au de-a face cu protecția drepturilor civile. Niciun om nu este atât de decăzut încât să devină apatrid de pe o zi pe alta și să nu aibă dreptul la azil niciunde, la presiunile unui guvern.

6. Problema mecanismului de protecție și whistle-blower-ii deghizați. Trebuie distins foarte fin între nuanțe infinite – de aceea whistle-blower-ii nu au o reputație bună, în general – între căutătorii de faimă, notorietate, interese colaterale și cei care din motive de conștiință semnalează un abuz flagrant folosindu-se de libertatea de expresie garantată constituțional în orice țară civilizată. Aici legiuitorii trebuie să găsească și să identifice criterii prin care primii pot fi expuși și eliminați din mecanismul de protecție.

7. Stabilirea unor limite în care securitatea națională și culegerea de informații secrete poate funcționa legal. Aceea limită trebuie să fie exact drepturile fundamentale, garantate constituțional și internațional, care trebuie să aibă și un mecanism sancționator în cazul unei încălcări grave, mai ales de către un guvern considerat democratic.

În mod sigur vom mai vorbi despre Snowden.

Claudia Postelnicescu

Publicat în Noutăți | Comentarii oprite

Snowden – câteva consecințe

Apariția lui Edward Snowden pe scena globală va marca de acum încolo o serie de schimbări radicale, juridice, politice, de relații internaționale și de securitate. Indiferent ce opinii ai despre Snowden, erou sau anti-erou, dezbaterea pe care persoana lui și acțiunile sale ne-au aruncat-o în brațe este extrem de importantă și relevantă pentru următorii ani. Câteva consecințe la care mă gândesc acum, s-ar putea să revin și cu altele:

1. În ciuda tuturor mecanismelor de protecție a drepturilor omului, nu există legislație relevantă și suficientă pentru protecția whistle-blower-ilor, adică a persoanelor dintr-un sistem/organizație care fac dezvăluiri publice despre anumite practici sau abuzuri din interiorul acelei organizații. Practic, din punct de vedere juridic nu există o protecție globală – având în vedere precedentul cu J. Assange și Anonymous este evident că trebuie instituit un principiu juridic aplicabil global, prin convenții/tratate și alte mecanisme similare – a unui whistle-blower. Deși Statele Unite au de departe cele mai multe acte legislative privind protecția whistle-blower-ilor, legislația nu este unificată și există mai multe rețele de protecție la nivelul organizațiilor neguvernamentale.

Ce faci însă când ai un whistle-blower care expune abuzurile unui stat împotriva altor state și împotriva propriilor cetățeni? De departe cea mai relevantă întrebare.

2. Ce face Uniunea Europeană?! Adoptă astăzi o directivă pentru a pedepsi cu închisoarea, nu mai puțin de 2 ani, accesul ilegal sau interferența în sistemele informatice, interceptarea ilegală comunicațiilor și a datelor, precum și vânzarea de echipament care a fost folosit în comiterea infracțiunilor. De asemenea infectarea unor rețele de computere cu viruși se va pedepsi cu cel puțin 3 ani închisoare. Atacurile informatice asupra infrastructurii critice vor fi sancționate cu minim 5 ani.

Entitățile legale (de ex. firmele) pot fi ținute responsabile. Nu se spune nimic despre state. Nu se menționează nicăieri situația Snowden, o persoană care expune un atac informatic îndreptat împotriva unor țări partenere și a cetăților acestora, deci o dezvăluire ce privește binele public și interesele de securitate și drepturile fundamentale, ce se întâmplă cu el, ce tip de protecție primește.

3. Edward Snowden este un caz, iar din punct de vedere juridic un caz de referință în revizuirea mecanismelor de protecție a drepturilor civile și politice, care devine obligatorie din momentul ăsta. Nu poți să ai un om care face dezvăluiri despre infiltrări în sistemele informatice ale unor țări, de către un guvern străin, dezvăluiri despre violarea corespondenței private a cetățenilor acelei țări și a cetățenilor altor țări care locuiesc temporar/călătoresc în acea țară și să nu ai absolut nicio protecție garantată internațional pentru el, deși în același timp declari că dezvăluirile despre atacuri sunt neliniștitoare.

3. Politic, cazul Edward Snowden este o catastrofă așteptând să explodeze. Ipocrizia liderilor europeni este deja de notorietate, însă întru totul de înțeles. Ei nu pot decât să se declare indignați de dezvăluiri, dar nu pot să opună sancțiuni administrației Obama, din rațiuni care cred că sunt lesne de înțeles. Abuzul administrației Obama expus de Snowden ar trebui însă să-i preocupe teribil pe americani, de la cel mai obișnuit cetățean până la înalții birocrați. Trebuie să existe un follow-up, o dezbatere, o asumare a responsabilității pentru operațiunea ilegală de big-brother. Justificările legate de apărarea contra-terorismului nu (mai) țin și asta ar trebui să fie un motiv major de îngrijorare pentru americani, care să genereze o schimbare radicală a modului în care se raportează la propriul guvern și la încălcarea drepturilor lor fundamentale. La rândul lui, din punctul meu de vedere, Snowden a făcut o gafă majoră mergând în China și Rusia. Ceea ce a rămas în aer e următorul lucru: Snowden a trimis informațiile pe care le deținea ziarului The Guardian, care le-a preluat sub pseudonimul Verax. Ulterior Snowden a dorit să își facă identitatea publică înainte de a trimite restul informațiilor către public și înainte de a-și alege o destinație de refugiu din Hawaii. Dacă scopul a fost doar să aducă la cunoștința publicului informațiile explozive care ne privesc pe toți, de ce nu a făcut-o la o dată ulterioară, mult mai târziu?

4. Snowden se va clona, sunt sigură de asta. În ciuda pesimiștilor sunt convinsă că din ce în ce mai mulți vor avea curajul să gândească cu propriul cap. Când asta se va întâmpla este nevoie ca mecanismele juridice de protecție internațională a unor astfel de oameni să fie deja implementabile.

Claudia Postelnicescu

Publicat în Noutăți | Etichete | Comentarii oprite

O revizuire necesară – un caz în ”fortăreața” Europa

În contextul discuțiilor despre imigrația romă în țări ale Uniunii Europene (Italia, Spania, Franța, Germania, Marea Britanie) – deși presa română semnalează în ultima vreme mai ales dezbaterile din Marea Britanie și problema imigrației pentru beneficii îndeosebi a cetățenilor români de etnie romă – se cuvine să semnalăm un film documentar extrem de relevant pentru dublul standard care caracterizează deseori dezbaterile pe acest subiect. Revision (Revizuire) este filmul regizorului de filme documentare Philip Scheffner, în colaborare cu dramaturgul Merle Kroeger, inclus anul acesta în festivalul de film documentar One World România în secțiunea Dreptul și Strâmbul (Before the Law) pentru ”inteligența cu care redeschide un caz, un fel de detectiv cinematografic care ne oferă accesul la evenimente nedocumentate, exclusiv prin intermediul protagoniștilor și prin obsesia documentaristului de a reconstitui ceva ce altfel ne scapă, cum sunt dealtfel și al lui Claude Lanzmann și al americanului Errol Morris”, ne-a declarat directorul festivalului, Alexandru Solomon.

Revizuire investighează și reconstituie uciderea a doi cetățeni români de etnie romă Grigore Velcu and Eudache Căldărar împușcați de către doi vânători germani într-un lan de porumb din nord-estul Germaniei, la granița cu Polonia. În 1993, presa germană relata despre atacurile și amenințările grupărilor neo-naziste germane împotriva imigranților ilegali. Ne amintim de incendiile declanșate în clădiri ocupate de familii turce și de violențele stradale care caracterizau acei ani de neliniște care au urmat căderii zidului Berlinului și unei re-unificări est-vest germane dificile. Mitul unui vest bogat, deschis și permisiv a declanșat un prim val de imigranți săraci din estul European; printre aceștia și migranți romi care căutau o viață mai bună pentru familiile lor. Philip Scheffner abordează problema imigranților și a uciderii celor doi romi pe mai multe planuri: contextul atacurilor violente asupra imigranților și refugiaților din Rostock din vara anului 1993 și împușcarea celor doi români într-un câmp în Nadrensee câteva luni mai devreme; pe un alt plan reconstituie într-o manieră mai puțin obișnuită povestea de viață a celor doi romi uciși, filmând mărturiile familiilor lor din România (Craiova și Alba Iulia) care asistă la propriile lor declarații înregistrate de regizor pe traseul unei reconstituiri a evenimentelor extrem de minuțios.

Metoda puțin neobișnuită a regizorului de înregistrare și reascultare a intervievatului transferă către public necesitatea alocării unui anumit tip de atenție asupra gesturilor, expresiei corporale și emoțiilor celor intervievați în timp ce mărturia acestora este developată undeva în fundal, ceea ce conferă un contact extrem de direct cu percepția familiilor celor uciși despre reconstituirea operată de Scheffner. Aflăm cu stupoare că soțiile și copii celor doi romi uciși de vânătorii germani au primit într-o zi un telefon formal de la poliția locală pentru a veni să ridice trupul soților decedați. Nicio explicație, nicio lămurire despre circumstanțele morții sau despre drepturile familiei de a afla ce s-a întâmplat sau de a cere vreo explicație cuiva. Mărturia soției lui Eudache Căldărar, precum și a fiului acesteia Călin Căldărar, prezent la proiecția filmului în festivalul One World Romania este impresionantă: soțul, respectiv tatăl, este primit într-o cutie de metal închisă, fără nimic altceva.

Dus acasă, femeia se întreabă totuși dacă soțul ei este cel mort și îndrăznește să deschidă cutia. Este o mărturie tulburătoare, care indică publicului cu maximă precizie drama absolută a unei femei tinere cu patru copii care nu știe nimic despre cum a murit soțul ei și nu are nici cea mai vagă idee că ar putea afla. Dreptul ei de a cere explicații rămâne undeva incert, suspendat de propria-i ignoranță, de indiferența autorităților române și de cinismul sistemului birocratic german și de o precizie juridică rece și minimală, care ne frapează în cazul avocatului german. Ni se arată câteva fotografii alb-negru îngălbenite de vreme și neclare, ca singură urmă și memorie a celui decedat.

Philip Scheffner ne transferă apoi în propria sa investigație, care reconstituie locul exact unde au fost găsite trupurile celor doi români în câmp, lumina de la ora uciderii, starea vremii, unghiul de tragere și ceea ce a putut vedea cel care a tras glonțul care i-a omorât pe cei doi (au fost uciși cu același glonț dintr-o pușcă de vânătoare destinată mistreților), identitatea vânătorilor, implicarea medicului, avocatului, firmei de asigurări, a poliției de frontieră, a poliției locale în incident și, în ultimă instanță, în sancționarea celor vinovați. Procesul celor doi vânători este sumar, fiind reținuți de poliție pentru o zi și eliberați din lipsă de dovezi concludente care să indice vinovăția. Familiile din România nu află niciodată despre proces, identitatea celui care a tras sau posibilitatea de a obține despăgubiri până în 2010 când regizorul ajunge la ei. Pentru poliția germană, avocații germani și firma de asigurare germană cei doi rămân doar un număr în statisticile referitoare imigranții ilegali înregistrați în acea lună.

Revizuirea operată de Scheffner și Kroeger nu vizează impunerea unui punct de vedere legat de imigrația ilegală și ostilitatea pe care o stârnește, în particular imigrația romilor – subiect atât de actual – ci arată faptele, pas cu pas, punându-le însă în contextul mai larg al acestei dezbateri și al politicilor europene, a dublului standard, a modului în care autoritățile germane au acționat, trenând un proces al celor doi vânători până în 2002, manifestând o indiferență radicală față de viețile și familiile celor uciși și, nu în ultimul rând, a percepției actuale a publicului german, vizibil emoționat în sala Berlinalei 2012 la proiecția filmului.

Revizuirea lui Scheffner nu face neapărat o critică sistemului de justiție german, deși aceasta este implicită, dar încearcă să repare nedreptatea unui proces lent și în ultimă instanță, absent, facându-ne martorii celor întâmplate. Pe un plan mai larg este o poveste europeană, despre drepturile omului și valoarea vieții umane într-un context istoric, a dilemei europeane cu privire la imigrație și valurile de relatări despre corpuri misterioase plutind pe Mediterana sau cargo-uri pline cu imigranți care nu mai ajung la țăm, în ”fortăreața Europa”. Ridică totodată problema responsabilității pentru percepțiile negative care facilitează accesul politic al unor formațiuni de extremă dreaptă.

Actualitatea filmului lui Scheffner în contextul dezbaterilor recente legate de imigrația romă extinsă pe teritoriul Uniunii Europene operează o mutație radicală de percepție prin developarea vieții și mărturiile familiilor rămase în România. Dincolo de statistici (Scheffner și Kroeger au aflat despre acest caz prin ONG-ul Fortress Europe și au pornit la reconstituirea acestuia cunoscând doar numele victimelor și locul) reținem cu emoție scurta poveste a doi români care și-au pierdut viața în căutarea unui viitor mai bun, dincolo de orice judecată ideologică despre justificarea sau condamnarea imigrației ilegale. E o poveste actuală care spune lucruri importante atât publicului român, cât și celui german. Filmul merită o audiență mult mai largă în România, iar reluarea programului festivalului One World Romania de către Centrul Ceh este o oportunitate excelentă pentru cei care vor să înțeleagă acest subiect.

Philip Scheffner s-a bucurat de un enorm succes de public cu primul său film The Halfmoon Files, similar cu impactul puternic pe care l-a avut în Berlinale 2012 și în critica germană ultimul său film, Revision.

Articol de Claudia M. Postelnicescu pentru platforma LaPunkt.

Publicat în Articole | Comentarii oprite

CPACJ este prezent și pe rețelele sociale

De astăzi ne puteți urmări și pe LinkedInFacebook și Twitter.
Publicat în Blog | Comentarii oprite

Câteva considerații despre ACTA

Se vorbește foarte mult zilele acestea despre ACTA (Acordul Comercial împotriva Contrafacerii), însă nu am găsit o analiză clară, punctuală asupra prevederilor ACTA și implicațiilor ulterioare ale acestui tratat, cu excepția articolelor lui Bogdan Manolea aici (http://legi-internet.ro/blogs/index.php).

Nu voi intra în detalii legate de dreptul de proprietate intelectuală, ci mă voi referi la nenumăratele scăpări ale acestui tratat din punctul de vedere al procedurii pe care o implică și a drepturilor omului. Înainte de asta se cuvine însă să fac niște precizări. Tratatul ACTA, deși ratificat de foarte multe țări ca urmare a unei preocupări sporite în ultimii ani față de nivelul (”scara comercială”) la care se comercializează produse contrafăcute și se aduc atingeri serioase drepturilor de proprietate intelectuală, mai ales cele ale marilor companii de producție (ceea ce înseamnă, pe scurt, mari pierderi financiare), nu a fost validat de Parlamentul European, care îl va supune dezbaterii în plen în luna iunie. Deja în grupurile de lucru circulă opiniile unor experți, precum și cele ale raportorului european care semnalează numeroase probleme ale acestui acord.  Este firesc ca drepturile de autor să fie protejate, nimeni nu contestă acest lucru, însă:

  1. În primul rând, dificilele probleme de procedură pe care le ridică. Acordul vorbește în art. 6 despre ”proceduri de aplicare” a tratatului, dar și despre ”măsuri de remediere eficiente”, fără însă a le detalia în vreun fel. Prin corelare cu prevederile art. 2 alin 1 înțelegem că statele semnatare au dreptul de a extinde înțelesul drepturilor de proprietate intelectuală și au libertatea de a determina ”metoda corespunzătoare de punere în aplicare a dispozițiilor prezentului acord în cadrul propriilor sale sisteme și practici juridice”. Deci statele semnatare trebuie să găsească corespondența procedurală în propria legislație sau să creeze una adecvată. Asta înseamnă că prevederile legale în vigoare în România rămân singurele aplicabile în acest moment până la determinarea ”metodei corespunzătoare” prin lege.
  2. Art. 4 alin. 2 va ridica multe probleme de interpretare, ”în alt scop” fiind o exprimare ambiguă. De asemenea, ridică întrebarea pusă deja de foarte mulți experți cu privire la natura și prerogativele unui nou organism care să urmărească și să evalueze scopurile și extinderea aplicabilității acestui acord. Apariția unui astfel de nou organism internațional este deja un subiect controversat, politizat și în mod evident un efect al lobby-ului corporațiilor și guvernelor care se simt amenințate, de aceea ACTA trebuie pus și discutat într-un context care nu poate exclude evenimentele recente, amenințările teroriste care au determinat schimbări legislative și de policy importante în S.U.A.; se trece ușor cu vederea în acestă dezbatere faptul că Statele Unite au creat deja un precedent în limitarea drepturilor civile și ale drepturilor fundamentale după 9/11, ceea ce a condus la abuzuri și nedreptăți despre care s-a mai scris. Dealtfel, fascinația americană pentru un stat polițienesc nu este nouă. Reacția S.U.A. la scandalul Wikileaks este de notorietate, la fel dorința de a stopa cu orice preț tipul acesta de informații și accesul global la informații altfel secrete. Recent un cuplu britanic a fost ridicat de pe aeroport la aterizarea în S.U.A. pentru că postaseră pe twitter un jargon britanic care a fost interpretat ca amenințare la securitatea națională!
  3. Art. 9 alin. 1 – Daunele – Interese. Formularea ”motive rezonabile pentru a ști” lasă loc interpretărilor. Un avocat bun poate oricând demonstra că ceea ce este perceput ca general rezonabil poate fi, într-un caz particular, extins sau restrâns. Modalitatea de determinare a daunelor -interese este la fel de ambiguă. Se vorbește nu doar despre prejudiciul cauzat, ci și despre beneficiul potențial nerealizat. Daunele-interese suplimentare pot fi determinate pe baza unor prezumții; acest tip de prezumții nu par a intra în categoria celor făcute în mod preponderent de instanțele de judecată, ci par mai degrabă atributul unor experți care să determine ce/cât înseamnă profitul nerealizat de către titular pe o anumită piață – deci o probațiune extrem de costisitoare sau, la limită, dacă e lăsată la latitudinea părților, imprecisă.
  4. Tratatul folosește termenul ”rezonabil” în mai multe secțiuni, fără a-l preciza în vreun fel. Dealtfel, orice prevedere de acest gen trebuie să întrunească anumite condiții. Experți în drept european au sesizat deja că trebuie verificată achiesarea la reglementările cuprinse în dreptul european (Directiva 2004/48).
  5. Art. 11 – furnizarea de informații confidențiale sau cu caracter personal ”la cererea justificată a titularului dreptului”, fără a se preciza condițiile obligatorii care determină justificarea unei astfel de cereri.
  6. Sancțiunile pentru infracțiuni referitoare la drepturile de proprietate intelectuală și drepturile conexe deja există și se aplică în legislațiile naționale. În dreptul european (UE aquis nu există reglementări cu privire la sancțiunile penale, ceea ce înseamnă că dreptul european ar trebui amendat în consecință, dacă ACTA va fi ratificat de Parlamentul European).
  7. Problema reală și mărul discordiei o reprezintă însă secțiunea a V-a a acordului ACTA care extinde aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală în mediul digital. Formularea art. 27 alin. 2 este absolut nefericită: ”procedurile de aplicare a legii ale fiecărei părți se aplică încălcării dreptului de autor sau drepturilor conexe asupra rețelelor digitale, care pot include utilizarea ilegală de mijloace de difuzarea la scară largă în scopul încălcării”. Nimeni nu încalcă drepturile de autor doar ”în scopul încălcării”. Cât timp nu se comercializează în scopul obținerii de profit, rețelele digitale ar trebui să funcționeze pe principiul de open source/open share. Extinderea drepturilor de autor în mediul digital trebuie să suporte, dacă se va face, o serie de distincții, altfel vor fi abuzuri la tot pasul.
  8. Mai mult decât atât, extinderea protecției drepturilor de autor și a drepturilor conexe în mediul digital prin monitorizarea și limitarea difuzării de informații în mediul digital încalcă grav dreptul la informație, dreptul la educație, dreptul la liberă exprimare, dreptul la intimitate și expunerea datelor personale către terți fără acordul persoanei, dreptul/accesul la justiție și la un proces echitabil, deschide posibilitatea unor abuzuri ale autorităților și, deloc neglijabil, posibilitatea unor erori judiciare majore. Dobânditorul de bună-credință a unor bunuri contrafăcute poate fi pus în situația, pe baza unor remedii alternative prevăzute în tratatul ACTA, să îi fie distruse bunurile fără nicio despăgubire.

Deloc neglijabil, dacă punem în context și ne gândim la țările non-EU și la tările sărace sau în curs de dezvoltare, țările în care democrația abia acum își face auzită vocea, limitarea accesului la informații esențiale și a rolului pe care l-au avut rețelele digitale în difuzarea ideilor și a mișcărilor revoluționare, a abuzurilor autorităților, a standardelor de comparație, este extrem de nocivă pe termen lung. Internetul și rețelele digitale oferă o alternativă de informare, educare, eliminare a ignoranței, un standard comparativ, o comunitate globală, un sentiment de solidaritate, idei și valori comune, dincolo de o anumită uniformizare a gusturilor și stilurilor de viață, care reprezintă doar nivelul superficial al tendințelor globalizării. Limitarea difuzării de informații în mediul digital sub pretextul protejării drepturilor de autor contribuie major la supraviețuirea unor regimuri politice criminale și la menținerea ignoranței atât de benefică regimurilor închise.

În consecință, ACTA trebuie regândit nu doar de către specialiști, juriști, avocați, practicieni ai dreptului în general, dar mai ales de către politicieni și experții în bună guvernare. Implicațiile pe termen lung ale ACTA, în contextul globalizării și ale noilor mișcări de emergență de sub regimurile autoritare ale țărilor arabe, sunt foarte importante pentru democrație, așa cum o cunoaștem acum. O re-definire a democrației liberale, sub presiunea unor corporații puternice și a unor state cu tendințe polițienești dovedite este foarte periculoasă pentru libertatea individuală și supraviețuirea spațiului privat, atât cât a mai rămas din el în secolul XXI.

Articol de Claudia M. Postelnicescu

Publicat în Noutăți | Comentarii oprite

Noul Cod Civil

Recent, avocații noștrii s-au concentrat (prin sesiuni de pregătire și training) asupra modificărilor și nuanțelor Noului Cod Civil, care aduce schimbări relevante în domeniul dreptului civil și al dreptului comercial, precum și în ceea ce privește procedura civilă.

Putem oferi consultanță juridică asupra celor mai noi și complexe aspecte juridice tratate de NCC (Noul Cod Civil), atât în ceea ce privește chestiuni generale de drept civil și obligații, cât și de contracte.

Ne puteți scrie la: office@cpacj.ro; cpostelnicescu@cpacj.ro

Publicat în Blog | Comentarii oprite